POVESTE...AJUNSA LA FINAL

"Cuvantul "Noi" nu mai exista, 
Ramane in urma o poveste trista, 
O poveste ajunsa prea devreme la final, 
Dar asa e in viata,o iei de la capat iar. 
Si fiecare lovitura pe care o primesti, 
E menita sa te faca mai puternic decat esti. 
Dupa fiecare despartire iti spui: "Asa a fost sa fie", 
Dar in adancul inimii ai vrea iubirea sa reinvie. 
Avem amintiri frumoase,multe clipe de amor, 
Ce vor ramane vesnic scrise,in trecerea anilor, 
Dovada vie ca sufletele noastre au fost legate, 
Si am trait unul pentru altul,sentimente adevarate. 
Dar iata-ne la sfarsit,sfarsit dorit de amandoi, 
Pentru ca o iubire trebuie traita-n doi, 
Daca iubesti doar tu,te lupti cu morile de vant, 
Prefer sa-mi amintesc de tine cu zambetul pe buze.. 
Nu plangand..."

Heiiiii..Tu cititorule...Sti cine esti???

Tot ceea ce vezi încearcă să-ţi arate cine eşti cu adevărat, că o oglindă. Această teorie nu e uşor de acceptat. Deşi nu e complicată, e dificil de pus în practică fiindcă orgoliul nostru se simte profund lezat, mai ales dacă ceea ce observăm ne deranjează. Şi chiar atunci când admirăm pe cineva, uneori e greu să acceptăm ca nu suntem o persoană atât de deosebită, că suntem într-adevăr imaginea celui pe care-l privim. Ce vezi în jurul tău? Cum îi vezi pe oamenii alături de care trăieşti? Cum îi vezi pe cei cu care lucrezi? Cum îi vezi pe oameni în general, pe stradă sau la cumpărături? Tot ceea ce priveşti te reflectă pe tine. Dacă ai folosi această teorie a oglinzii măcar câteva momente în fiecare zi, în viaţa ta s-ar produce o schimbare importantă. Să presupunem că, pentru a fi ajutat să te cunoşti, să evoluezi şi să te vezi cu adevărat, ai fost înconjurat cu oglinzi. Oriunde mergi, orice faci, te poţi observa continuu într-o oglindă. În loc să vezi persoane agresive, oameni care te deranjează sau fiinţe extraordinare, înlocuieşte-le cu o oglindă şi viaţa ta va lua un curs complet nou. Când te priveşti în oglinda din baie, e destul de clar că persoana la care te uiţi eşti tu. Indiferent dacă ai o faţă încruntată sau radioasă, veselă sau tristă, catifelată sau plină de coşuri, ştii foarte bine că este vorba despre tine. Dacă nu-ţi place imaginea pe care o vezi, nu te superi pe oglindă, nu-i aşa? Exact acelaşi lucru se întâmplă în viaţa ta: toate persoanele pe care le întâlneşti reflectă un aspect al propriei tale fiinţe. Te deranjează dacă un alt automobilist care, după tine, conduce mizerabil. Îţi taie calea? Care e prima ta reacţie? Te înfurii, o judeci pe persoana respectivă, o critici? În caz afirmativ, data viitoare când ţi se întâmplă acelaşi lucru procedează în felul următor: după primele momente de teamă, încearcă să-ţi dai seama ce te-a deranjat în comportamentul celuilalt. Faptul că mergea prea repede? Lipsa de respect? Neatenţia? Dacă simţi că e vorba de o lipsă de respect sau de atenţie, întreabă-te în ce situaţie din viaţa ta manifeşti lipsa de respect sau de atenţie faţă de cineva. Încearcă să descoperi când vrei să le impui altora propriile tale idei, să schimbi modul de viaţă al celorlalţi etc., fie că e vorba de partenerul de viaţă, de copii sau de colegii de serviciiu. Te deranjează să vezi pe cineva cu o situaţie mai bună decât tine? Simţi o oarecare invidie sau gelozie faţă de cineva care are o casă mai frumoasă decât a ta, haine mai elegante, o slujbă mai bună, un salariu mai mare sau un titlu mai impozant? Mai ales dacă ai impresia că munceşti mai mult decât persoana respectivă şi crezi că meriţi cel puţin cât ea? În acest caz, probabil că îţi doreşti mult toate acele lucruri. Dar cine te împiedică să le obţii? Nimeni altcineva decât tu. Sentimentul că nu le meriţi, gândul că nu e bine să fii bogat, că oamenii înstăriţi sunt nişte hoţi şi aşa mai departe, blochează realizarea lor. Indiferent de motive, tu ai decis, într-un moment sau altul din viaţa ta, că nu meriţi acele lucruri frumoase – şi acesta este singurul motiv pentru care nu le ai! Să presupunem că observi pe cineva care mănâncă prea mult, care bea în exces, care nu se poate controla şi aceasta te înfurie. Observă ce anume te tulbură. Lipsa de control? Dependenţa? Dacă e vorba de lipsa de control, eşti pe cale să-ţi dai seama că tu însăţi, în anumite momente, nu-ţi poţi stăpâni simţurile şi nu-ţi place acest comportament. De multe ori în viaţă, fiindcă nu vrei să te vezi şi să te accepţi aşa cum eşti, vei încerca să te controlezi, să te împiedici de a mânca sau de a-ţi safisface simţurile. În cazul acestui tip de control, când în sinea ta îţi doreşti un lucru, dar acţionezi contra dorinţei tale, apare o tensiune şi, într-un moment sau altul, totul sfârşeşte prin a exploda. Atunci apar bolile sau problemele ca alcoolismul, bulimia sau obsesiile sexuale. Dacă încerci să-ţi controlezi viaţa în mod excesiv, unul dintre simţurile tale se va deregla complet. Important este să înveţi să te stăpâneşti. Dar cum ajungi să devii propriul tău stăpân? În primul rând, acceptând că în prezent se întâmplă să-ţi pierzi stăpânirea de sine şi aceasta nu înseamnă că eşti o persoană “rea”. Recunoaşte că nu ai intenţia să fii astfel toată viaţa, chiar dacă acum nu ai puterea să ţii lucrurile sub control. Trebuie să te accepţi în întregime şi să-ţi permiţi că, uneori, să-ţi pierzi autocontrolul. Oricum, tu eşti singura care plăteşte un preţ. Astfel, vei înceta să te judeci şi să-i judeci pe ceilalţi şi, treptat, vei ajunge să-ţi rezolvi problema, indiferent de natura acesteia. Când cineva nu este propriul său stăpân, atunci el nu este în contact cu adevărata sa putere, puterea de a-şi crea propria viaţă. Majoritatea oamenilor se confruntă cu diferite grade de dependenţa, mai mari sau mai mici. Foarte puţini sunt cei care nu aşteaptă nimic de la ceva sau cineva pentru a fi fericiţi. Învăţând să ne stăpânim, să ne cunoaştem mai bine, ne vom elibera treptat de toate dependentele. Felul în care te vezi pe tine este ceea ce proiectezi asupra celorlalţi. Străduieşte-te să vezi frumuseţea pretutindeni în jurul tău! Aceasta îţi va influenţa întreaga viaţă, deoarece frumuseţea este nevoia cea mai importantă a corpului emoţional. Cu cât vei vedea mai multă frumuseţe în tine şi în jurul tău, cu atât viaţa ta va deveni mai frumoasă. Depinde numai de tine să te înconjori cu frumuseţe! Viaţa ta se poate schimba dintr-un moment într-altul în funcţie de ceea ce alegi să vezi. Nimeni nu te poate face să percepi lucrurile, oamenii sau situaţiile altfel decât o vrei tu. Bineînţeles, ceilalţi te pot influenţa, dar ţie îţi revine decizia finală. Aceasta reprezintă puterea de a-ţi crea propria viaţă. Este o putere extraordinară: aceea de a vedea pretutindeni frumuseţea. Spiritul tău conştient şi subconştient se hrăneşte cu ceea ce percep simţurile tale. Tot ce citeşti, tot ce captezi cu ochii constituie o hrană pentru spirit. Tu decizi dacă această hrană îl îmbogăţeşte sau îl îmbolnăveşte

O poveste de viață

M-am întrebat de multe ori dacă soarta nu ne pune intenționat la încercare, să vadă dacă merităm cu adevărat să fim fericiți. M-am grăbit cu măritișul, e foarte adevărat. Mă despărțisem de fostul iubit, Adrian, ne-am certat prostește, iar el s-a însurat cu prima venită, așa că m-am gândit că cel mai bun lucru ar fi să fac și eu la fel.

îmi plăcea un coleg de serviciu și îmi dădusem seama că nici eu nu-i eram indiferentă, așa că am făcut eu primul pas și nu am regretat. Victor este un om minunat, un sufletist, un familist, un bărbat așa cum și-ar dori, probabil, orice femeie. Relația noastră a progresat foarte rapid și, în mai puțin de șase luni, ne-am căsătorit, iar peste un an eram părinți. Eram convinsă că viața alături de el și de copilul nostru este „fericirea”.

După ce am născut și al doilea copil, i-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a dăruit ceea ce atâția alți oameni caută uneori o viață întreagă fără să găsească. Am stat acasă câțiva ani, să-mi cresc copilașii, să-i pun pe picioare, cum s-ar spune, iar când am simțit că am curajul să-i dau la grădiniță, m-am întors la firmă, să-mi fac o carieră și să-mi asigur o pensie, firește.

Intre timp, Victor avea propria afacere. Trebuie să recunosc că nu sunt una dintre femeile care țin cu tot dinadinsul să se simtă împlinite pe plan profesional, ba chiar dimpotrivă, mie mi se pare că o femeie e femeie cu adevărat dacă iubește și face copii. Sunt, probabil, de modă veche.

Soțul meu este un perfecționist, un om descurcăreț, un om căruia îi place să pună umărul pentru bunul mers al lucrurilor, care visează să schimbe în bine viața în societatea noastră. A refuzat cu îndârjire să plece la muncă în străină-tate și a reușit să le demonstreze prietenilor lui că se pot face și aici lucruri bune și se poate trăi decent, dacă ai voință și imaginație.

Nu am să vă vorbesc acum despre afacerile lui, ceea ce pot să vă spun este că are succes și numele lui a ajuns să fie cunoscut și pe meleaguri străine. De multe ori, când prietenii lui vin în țară, îi invităm la noi – locuim într-o casă super-bă, așa cum ați văzut numai în revistele sau documentarele despre casele vedetelor, avem o grădină imensă, plină de flori, o livadă cu tot felul de pomi fructiferi și o vie cu viță nobilă. Soțul meu se ocupă personal de producerea unei țuici și a unui vin care sunt numai pentru prieteni.

Sunt convinsă că vă spuneți deja că, într-adevăr, am toate motivele să fiu o femeie fericită și că nu mi-aș mai putea dori nimic în plus, căci l-aș putea mânia pe Dumnezeu, mai ales că atâtea alte femei se mulțumesc sau au parte de mult mai puțin. Da, aveți dreptate, numai că… așa suntem noi, oamenii, schimbători și nerecunoscători.

Când eram însărcinată cu al doilea copil, umblam prin magazine după hăinuțe. Medicii îmi spuseseră că voi avea o fetiță de data asta și căutam lucrușoare potrivite. îmi place la nebunie să cutreier magazinele pentru copii. Nu o dată mi s-a întâmplat să cumpăr ceva numai că pentru că acel lucru mi-a plăcut mie, nu pentru că aș fi avut nevoie de el. Așa se face că cei doi copii ai noștri au avut mult mai multe jucării decât mulți alții și hăinuțe mult mai multe decât ar fi putut purta.

Am îndreptat însă lucrurile și le-am dăruit unor copii fără părinți, nedreptățiți de soartă. De altfel, chiar și acum, în fiecare weekend vin în vizită la noi câțiva copii de la un cămin de copii, de care ne ocupăm eu și soțul meu, iar copiii noștri îi iubesc de parcă ar fi frații lor.

Așadar, într-o dimineață, în timp ce hoinăream prin magazine, am simțit o mână atingându-mă blând pe umăr. Am tresărit, dar nu m-am speriat.

— Sper că nu te-am speriat!

M-am întors și l-am văzut pe fostul meu iubit, pe Adrian. ținea un copilaș de mână, care privea vrăjit la rafturile cu jucării.

— Nu, nu m-am speriat… Ce copil frumos! Să-ți trăiască!

— și ție! Să ai o naștere ușoară! Câteva clipe s-a lăsat tăcerea. Ce ne mai puteam spune? în mod normal, ar fi trebuit să o luăm fiecare în altă parte și gata. Dar nu a fost așa.

— știi… m-am purtat oribil atunci și regret și în ziua de azi că te-am pierdut…

M-am uitat la el îngrozită, apoi la copil.

— Am divorțat de mama lui, dar îl pot vedea oricând. încă nu înțelege el mare lucru, dar e deștept, trăiește clipa, se bucură de orice, iar eu și fosta mea soție avem relații prietenești, slavă Domnului! Ea s-a recăsătorit, cu un prieten al meu, și deseori îmi petrec weekendurile cu ei. Mie mi-a fost greu să-mi refac viața. Nu mi te pot scoate din suflet. îmi pare rău, nu trebuia să spun asta acum, când tu… Iartă-mă! Am vrut să plec, să-l las baltă acolo, știam că nu trebuia să-l încurajez în niciun fel, dar n-am putut. Parcă mi se lipiseră picioarele de pardoseală. Din fericire, atunci, în ziua aceea, a făcut el ce trebuia, m-a salutat, și-a mai cerut o dată scuze și a plecat.

Numai că întâlnirea aceea nu mi-a mai putut ieși din minte. Cum am ajuns acasă, am deschis calculatorul și l-am căutat pe Facebook. Avea cont. Nu am aflat mare lucru, postase doar câteva fotografii cu fiul lui și imagini din diverse călătorii. Printre prieteni se numărau și câteva nume pe care le cunoșteam. Foști prieteni din perioada în care fuseserăm împreună, cu care eu nu mai păstrasem legătura, firește.

Am simțit cum mă năpădesc gândurile și trăirile de atunci, mi-am amintit de dragostea noastră care mi se părea atunci unică, și mi-am dat seama că, de fapt, nu uitasem mai nimic. Am revăzut în minte locuri și chipuri, l-am revăzut pe Adrian declarându-mi dragostea pe vârf de munte și punându-mi la picioare un covor de flori de câmp. Apoi, am simțit copilul mișcând și l-am auzit pe soțul meu strigându-mă. Victor îmi adusese bunătăți, cum făcea în fiecare zi. și-a pus urechea pe pântecul meu, să stea de vorbă cu fiica lui, și l-a luat în brațe pe Luca, să vadă lumea de sus. Soțul meu… un om admirabil. „Ce mă fac?”, îmi răsuna în minte. Mi-am promis că o să încerc să-l evit pe Adrian, orice-ar fi. într-o zi, m-a sunat însă pe mobil.

— De unde ai numărul meu? l-am întrebat, arțăgoasă.

— De la sora mea.

— Cum adică? Cine e sora ta?

— Flavia C, colega ta de serviciu de la contabilitate. L-am găsit în telefonul ei. Să nu te superi pe ea, nu știe nimic. Am aflat întâmplător că sunteți colege.

— Flavia e sora ta?

— Da.

Ce ghinion! 0 vreme, Adrian nu m-a mai sunat, îmi trimitea doar mesaje și se interesa de sănătatea mea. I-am răspuns politicos și atât. A venit însă să mă vadă la spital, după ce am născut. Mi-a fost jenă să-l reped, dar am simțit că nu e bine nici să-l încurajez. A venit cu fiul lui, probabil ca sa nu ma sperie. După ce am început să ies în parc cu Alice, venea și el cu fiul lui, la cele mai neașteptate ore, de parcă mi-ar fi știut programul pe dinafară. știu că aveam unde să-mi plimb copilul, dar am continuat să mă duc în parc. Cu timpul, nu s-a sfiit să-mi mărturisească, evident, că el încă mă iubește, dar nu vrea să-mi distrugă căsnicia, mai ales că e limpede că sunt fericită. Dacă lipseam câteva zile din parc, îmi trimitea mesaje disperate, că nu poate trăi fără mine, că mă imploră să-l las măcar să mă vadă, pentru că nu vrea să mă forțeze în niciun fel. Schimbul nostru de mesaje a început să mă facă să mă simt vinovată față de Victor, care trudea pentru familie și nu mai știa ce să facă să ne fie bine.

Uneori îmi era jenă să-l privesc în ochi.

— S-a întâmplat ceva? mă întreba de fiecare dată. îmi ascunzi ceva?

Victor mă cunoaște mai bine ca oricine, pentru el sunt ca o carte deschisă. Cel mai greu mi-a fost însă după ce am revenit la serviciu, pentru că, vrând-nevrând, o vedeam pe Flavia, iar uneori chiar trebuia să lucrăm împreună. Ea nu știa povestea noastră și-mi vorbea îngrijorată de soarta fratelui ei. Flavia este o femeie liniștită, corectă și credincioasă. E mult mai în vârstă decât Adrian și n-a fost măritată nicio-dată. știu sigur că n-ar face voit vreun rău cuiva. Flavia încercase să-i prezinte lui Adrian, după divorț, tot felul de pri-etene de-ale ei, de la biserică, dar el n-o plăcuse pe niciuna.

— Sunt niște fete atât de bune, cu frica lui Dumnezeu, sunt sigură că una dintre ele l-ar putea face fericit, dar e atât de încăpățânat…

Uneori, mă simțeam cumplit și față de ea, mă ajutase de multe ori în probleme de serviciu, și aveam impresia că, nespunându-i ce se întâmplă între mine și Adrian, o mint. Dar mi-era teamă că m-ar judeca greșit, poate prea aspru, dacă i-aș fi spus. începuse să-mi fie tot mai greu. Nu mai aveam somn, eram tot timpul neliniștită, iar când îmi suna mobilul sau primeam vreun SMS tresăream și mă speriam. Sigur că Victor și-a dat seama că se petrecea ceva. și a procedat cum a crezut el că e mai bine. Adrian mă sunase cu câteva zile în urmă și mă rugase să ne vedem în parc, cu copiii, dar eu pretextasem că voi fi plecată. Victor a aranjat să ne petrecem weekendul următor singuri, iar mama lui urma să rămână cu copiii. Era o surpriză. Mi-a vorbit despre asta vineri dimineața, chiar în ziua în care Adrian mă rugase să mă văd cu el în parc, după-amiază, după ce luam copiii de la grădiniță, iar eu îi spusesem că plec din oraș.

Victor aranjase să plecăm vineri seara cu o cursă de noapte spre Italia și să petrecem weekendul la Veneția. Nu știu ce cuvinte ar putea fi mai potrivite să descriu cât de mult s-a străduit soțul meu ca totul să fie perfect. Nu mai fuseserăm singuri de dinainte de nașterea copiilor. Am simțit clipă de clipă cât de mult mă iubește, cu fiecare por al trupului meu. M-am simțit și mai vinovată, deși, practic, nu făcusem nimic.

— Spune-mi adevărul, draga mea! știu sigur că e ceva cu tine, dar mă cunoști, nu-mi place să iscodesc. Am deplină încredere în tine și vreau să-mi spui tu…

Am izbucnit în plâns.

— Victor, nici în visele mele cele mai frumoase nu mi-aș fi putut imagina că voi avea un soț atât de bun ca tine… Ești…

— Draga mea, știu că mă iubești. Sunt un om responsabil, care-și iubește soția și copiii, nu sunt o ființă supranaturală. Ce se întâmplă cu tine? Asta e tot ce vreau să aud acum.

și i-am vorbit despre Adrian, despre povestea noastră de dragoste, despre disperarea care m-a cuprins când ne-am despărțit, despre graba cu care s-a căsătorit cu alta și despre dorința mea de a mă răzbuna, de a-i plăti cu aceeași monedă.

I-am spus că l-am revăzut întâmplător și că trecutul a dat buzna peste mine și nu știu încotro s-o apuc, nu înțeleg ce se petrece cu mine. I-am vorbit despre frământările mele, despre gândurile mele, spaimele mele. I-am spus tot, ca unui preot în confesional. Victor m-a ascultat și mi-a spus un lucru uimitor.

— Trebuie să-ți dai seama ce simți și apoi vei ști ce să faci.

Nu mi-a făcut niciun reproș, nu m-a amenințat. S-a purtat absolut firesc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost la fel de atent și de iubitor ca până atunci. După ce ne-am întors acasă, mi-am luat două zile libere și m-am plimbat pe străzi până mi-au sângerat picioarele. Trebuia să mă lămuresc. știam că le datorez adevărul lui Victor, lui Adrian, copiilor, știam că îmi sunt datoare mie însămi cu adevărul.

M-am frământat și am întors lucrurile pe toate părțile. Singurul neajuns era faptul că relația mea cu Adrian se terminase brusc, de parcă îmi fusese amputat un braț și, nici după atâția ani, nu înțelesesem cu ce greșisem. Din fericire, mi-am dat seama că asta e singura problemă și că, de fapt, eu încetasem de mult să-l iubesc pe Adrian. El îmi rămăsese dator cu un adevăr, sau poate că nici el nu știa de ce pusese atunci capăt relației. Poate că a fost un simplu impuls și nimic mai mult.

Cântărind atât de bine lucrurile – cred că ar fi foarte potrivit să ne facem fiecare bilanțul, din când în când -, am înțeles că Victor este bărbatul pe care îl iubesc și că numai lângă el aș vrea să îmbătrânesc, pentru că doar lângă el mă simt în siguranță, mă simt eu însămi. L-am sunat pe Adrian, m-am întâlnit cu el și i-am spus toate astea.

Mi-a mulțumit și mi-a promis că va rămâne o amintire.

— Sper să voi rămâne o amintire plăcută pentru tine. Să fii fericită!

De atunci, nu l-am mai văzut. Sper să-și găsească și el fericirea, e tot ce pot să-i doresc. Victor nu m-a mai întrebat nimic, a înțeles că mi-am făcut ordine în gânduri și sentimente și știu sigur că locul meu este alături de el și de copiii noștri.

M-a părăsit doar când s-a convins că am sărăcit

În clipa în care m-am încurcat cu o puștoaică aproape de vârsta fiului meu, mi-a fost clar că era ultima aventură a vieții mele, una pe care nu o puteam rata. Nici Amalia, puștoaica, nu putea rata un tip galant ca mine, așa că relația noastră a fost, o vreme, reciproc avantajoasă. Asta până ce ea s-a obrăznicit și a ridicat pretenții.

La vârsta mea, puteam spune ușor că „mi-am trăit traiul și mi-am mâncat mălaiul”. Aveam o soție înțelegătoare, un copil reușit, care învață la un liceu de elită, plus un apartament spațios și o mașină. Ca să nu mai vorbesc de firma de construcții al cărei copatron sunt. Ce-mi mai puteam dori? Poate o căsuță, undeva la țară, în care să-mi duc bătrânețile după ce aveam să mă plictisesc de muncă. îmi deschisesem și un cont la bancă, în care să am puși la păstrare banii necesari achiziționării viitoarei proprietăți rurale. îmi propusesem ca nici nevesti-mii să nu-i suflu o vorbuliță despre planurile mele, ca să-i fac o surpriză.

Duceam, așadar, o viață liniștită și nici prin cap nu-mi trecea că mi s-ar putea întâmpla tocmai mie ceea ce, nu-i așa?, li se întâmplă doar altora…

într-o după-amiază, mă întorceam de la serviciu mai devreme ca de obicei. Din senin, îmi apare în fața mașinii o fată. Calc puternic pedala de frână, dar tot o ating puțin. Până să mă dau jos din mașină, fetiș-cana se ridicase și-și scutura rochia.

— Dar ce faci, domnișoară? Traversezi aiurea, prin locuri nepermise, fără măcar să te asiguri? Ești cu capul în nori? Unde te grăbești așa? Te simți bine?

— Da! a spus ea, derutată.

— Da ori ba, trebuie să te duc la spital! Am oprit imediat un taxi. I-am explicat șoferului ce se întâmplase și, după ce i-am cerut numele și indicativul, l-am rugat ca, în drum spre spital, să anunțe prin dispecerat Poliția.

Un echipaj de la Circulație și-a făcut imediat apariția. S-a constatat, conform și declarațiilor celor câțiva martori, că nu am avut nicio vină în acel accident. Am plecat apoi la spital, să văd în ce stadiu se află fata. De acolo, am sunat-o pe soția mea și am pus-o în temă.

Domnișoara Amalia, cum mi se recomandase fetișcana, se simțea bine. Din fericire, nu se alesese decât cu o julitură superficială. Mai mare fusese spaima.

— Poate pleca acasă, dar mâine să se prezinte din nou aici, pentru un alt control! mi-a spus medicul.

De-abia atunci mi-am permis să mă înfurii nițel:

— Dacă se întâmpla și mai rău? ți-a fost mintea plecată cu sorcova? Dacă, în locul meu, era vreunul dintr-ăia care cir-culă cu viteză mare? Ce se întâmpla atunci? Hai, spune-mi! am luat-o la trei păzește.

— Iertați-mă! a îngăimat ea în chip de scuză. De obicei nu mi se întâmplă! a mai spus, dând frâu liber lacrimilor.

— Păi, ar fi fost culmea! Domnișoara Amalia tăcea. Stătea acolo, în ușa spitalului, cu ochii măriți încă de frică, plângând încet.

— Ei, haide, gata, nu mai plânge! m-am înmuiat eu. Lasă! Se mai întâmplă, ce să facem! Bine că nu ai pățit ceva grav, dar să ai grijă pe viitor!

I-am propus, ca pe un fel de scuză, să o conduc acasă. A acceptat imediat:

— Nu cunosc prea bine Bucureștiul. De fapt, nici nu știu în ce parte a orașului mă aflu. Am venit în Capitală de curând și n-am avut timp să mă familiarizez cu locul. Eu sunt din Sibiu. Am dat aici la facultate și am intrat. Spre deosebire de alte orașe, aici știu că se face carte… Am încercat și anul trecut, dar n-am avut succes. De data asta m-am pregătit mai bine. N-am reușit să cunosc cred că nici un sfert din București. E imens. „Noroc” că am început cu spitalul, a încercat ea o glumă. știți, părinții mei fac eforturi mari pentru a-mi asigura banii necesari chiriei. La cămin nu m-am putut „lipi”. Le-au luat alții cu „pile”…

— Bine, dar unde locuiești? am între-bat-o, mai mult pentru a-i domoli pofta de vorbă.

— Cam prin zona în care s-a petrecut accidentul… Ieșisem să cumpăr câte ceva…

— în ce bloc?

— Cel de garsoniere… De lângă școală. știam imobilul, așa că am continuat:

— Să înțeleg că suntem un fel de vecini de cartier?

— Aaa, deci și dumneavoastră locuiți prin zonă!? Ce bine! în orice caz, eu vreau să vă mulțumesc pentru că mă duceți acasă și să vă rog să nu mai fiți supărat pe mine! știu că am greșit! Sunteți un om bun! Nu vreți să urcați, să

fumăm pipa păcii, cum se spune?

— Bine, dar nu ți-e frică să inviți străini în casă? Nici nu ne cunoaștem!

— îmi păreți a fi un om bun! Se vede! Sunt dispusă să risc! mi-a răspuns, râzând.

Am refuzat-o. Ceea ce-mi doream în acele momente era să mă relaxez sub duș, nicidecum să particip la o discuție de „principii” cu o domnișoară vorbăreață. și cum ar fi fost să-i spun fetei: „Auzi, dragă, dar apă caldă ai? Că tare-aș mai face o baie!”… Dacă toate acestea mi s-ar fi întâmplat acum 25 de ani, cu siguranță n-aș fi ratat. Așa că mi-am luat rămas-bun, demarând în trombă. Brusc, mi-a trecut prin minte o idee. Am băgat în marșarier și, oprindu-mă din nou în fața scării, am claxonat. Din hol și-a făcut apariția Amalia, de parcă m-ar fi așteptat. I-am făcut semn să se apropie:

— Domnișoară, sper că nu ați uitat! Mâine trebuie să mergeți la un nou control, la doctor. Ce spuneți, vreți să vă con-duc?

— Perfect! La ora zece este bine?

A doua zi, m-am învoit de la serviciu, acuzând o stare de gripă. 0 minciună mai bună n-am găsit. Amalia mă aștepta.

— Scuze pentru întârziere! i-am spus. Așa cum mă așteptam, tot drumul a sporovăit întruna. De cele mai multe ori nici nu apucam să-i răspund. îmi lua vorba din gură. „Vorbăreață fată, domnule! și, pe deasupra, frumoasă. Cred că se înnebunesc băieții după ea!”, mă gândeam, închipuindu-mi cum ar fi fost să am și eu o fiică la fel de drăguță ca ea. „Aș fi avut mari probleme cu derbedeii ăștia de prin cartier!” Controlul medical a dat rezultate bune, ca și cu o zi în urmă. Exceptând faptul că-și julise destul de serios unul dintre genunchi, restul era în regulă. Am pornit înapoi spre casă. Pe drum, convenisem cu Amalia să nu mă mai „domnească” atât, că ar fi mai bine să mă tutuiască. Nu de alta, ci ca să mă simt și eu mai tânăr.

— Mă refuzi și de data asta? m-a întrebat apropo de invitația din ziua trecută.

— Ce crezi tu că ar spune lumea, vreun cunoscut de-al meu, dacă ne-ar vedea intrând împreună în bloc?

— Haide, Paul, te rog! s-a pisicit ea. Dacă vrei, uite cum facem: parchezi mași-na în spatele blocului și urci, așa, la vreo 5 minute în urma mea, bine? Hai, te rog!

Am cedat în cele din urmă. Nu-i frumos să te lași chiar atât de mult rugat. La urma urmei, ce putea să se întâmple? Nimic rău! Când am ieșit din lift, parcă m-a cuprins totuși o urmă de remușcare. Ce ar spune nevastă-mea dacă m-ar vedea acum? Om bătrân și-mi fug ochii după fetișcane de 20 de ani! Mă hotărâsem să fac cale întoarsă, dar chiar atunci s-a deschis ușa de la garsoniera Amaliei.

— Ce faci, mă ții cu sufletul la gură? m-a dojenit ea, nerăbdătoare. N-ai reținut numărul apartamentului?

— Era cât pe ce să plec! Nu este bine ce facem! Nu se cade!

M-a luat de mână, trăgându-mă în casă. Parcă deja mă obișnuisem cu tupeul ei. Mi se părea ușor forțat, dar cam atât. A pus de o cafea. Bineînțeles, vorbea întruna, ca de obicei. îmi povestea de prietenul ei, rămas la Sibiu, cu care nu se mai înțelegea deloc, că voia să o termine cu el, că e cam bădăran. Până și maică-sa o sfătuise în acest sens, iar acum nu aștepta decât momentul potrivit să-i spună „pa”, proba-bil când avea să meargă acasă.

La un moment dat, Amalia și-a adus aminte că trebuie să-și schimbe bandajul de la genunchi și m-a rugat să o ajut. Era sigură că n-ar fi reușit să se descurce de una singură. Se așezase pe pat, rezemându-se de perete.

Eu, lângă ea, îi curățam rana cu un tifon îmbibat în apă oxigenată. Deși concentrat asupra operațiunii, am simțit-o pe Amalia căutându-mi privirea. Mirat, m-am uitat în ochii ei.

— Ești un bărbat tare chipeș, domnule Paul!

Am rămas perplex. Amalia a profitat de momentul meu de derută, continuând să vorbească.

— Iartă-mă că ți-o spun, dar nu mă pot abține! ți-a mai zis cineva că semeni cu Antonio Banderas?

M-a pufnit râsul:

— ți-ai propus să-ți bați joc de mine? Hai că ești tare! Stai cuminte, să termin cu bandajul acesta și după aia spunem bancuri câte vrei.

N-a mai scos niciun cuvințel, însă, după ce am terminat cu banda-jatul, Amalia nu m-a lăsat să mă ridic de pe pat. S-a lipit repede de mine și mi-a trecut degetele răsfirate prin păr. Mi-a prins obrajii între palmele ei mici, sfredelindu-mă cu o privire drăgălașă, irezistibilă. știa să se facă dorită! Zâmbind, m-a sărutat încet, parcă pentru a nu ucide vraja acelei clipe…

— Vreau să fiu a ta! Te rog! mi-a șoptit la ureche.

Așa a început această relație care m-a acaparat aproape în întregime. Nu visasem vreodată la așa ceva, iar acum, iată, îndrăzneam să mă complac în această situație. Mă încăpățânam să-mi spun că nu se întâmplă nimic aiurea cu mine, că fac foarte bine profitând de această șansă unică ce nu se ivește de două ori în viață. Pielea ei catifelată, mângâierile ei, partidele de amor din garsonieră, întâlnirile secrete, drăgălășenia cu care mă întâmpina de fiecare dată, toate acestea mă făceau să mă simt tânăr, născut parcă pentru a doua oară. Mă eschivam față de soția mea mințind-o că am mult de lucru la firmă. Apelasem și la contul meu secret, din care îmi întrețineam relația cu Amalia. Pentru a nu avea surprize, închiriasem o garsonieră, într-un cartier depărtat față de cel în care locuiam, unde ne făceam de cap.

S-a scurs astfel vreo jumătate de an. Contul meu din bancă se subțiase simțitor, chiar foarte mult, pot spune, și-mi cam luasem adio de la căsuța mea de la țară, dar nu asta era problema. Adevăratele necazuri și-au făcut apariția în momentul în care Amalia a început să ridice nasul, cum spune o vorbuliță. începuse să nu-i mai convină ținerea în secret a „iubirii” noastre, o iritau din ce în ce mai mult nopțile în care trebuia să dorm acasă, alături de soție. Nici banii pe care-i mai dădeam, din când în când, pentru a-și face hatârul cu o rochiță sau cu o pereche de pantofi noi nu-i mai ajungeau. Devenise, într-un cuvânt, posesivă. într-o zi, mi-a spus în față:

— Dragule, a trecut atâta timp de când suntem împreună și tot pe ascuns ne vedem. M-am săturat. Cred că ai avut suficient timp pentru a te gândi ce să faci cu viitorul tău. Te rog să iei o hotărâre…

— Ce vrei să fac, să divorțez? Cunoști situația în care mă aflu, am nevastă și copil! Nu e deloc așa simplu cum crezi tu. într-un fel, sigur că-ți dau și ție dreptate, dar nu pot face una ca asta! Nu pot divorța! Nu vreau să divorțez!

— Ce să înțeleg, că am fost pe post de jucărie în tot acest timp? Că nu merit nimic, nu pot ocupa și eu un loc în viața ta?

— știi foarte bine ce vreau să-ți spun! știi că țin la tine, dar trebuia să înțelegi încă de la început că relația noastră nu poate fi altfel decât este!

— Ba eu cred că se poate! mi-a spus, nervoasă. Am s-o întreb pe nevastă-ta ce părere are! Crezi că n-o cunosc?

Am ieșit, trântind ușa garsonierei. Amalia nu avea dreptate, eram convins! Ceea ce își dorea ea nu reprezenta decât niște ifose de femeie răsfățată. Aici eu greșisem. Eu, cu dorința mea de a-i face toate poftele, iar ea, neobișnuită cu un astfel de tratament, fusese o pradă ușoară a ingratitudinii. „Poftim, că ți s-a înfundat, domnule Casanova!”, m-am certat în gând. Așa-mi trebuia. Amenințarea îmi bătea la ușă. Amenințarea să-mi pierd familia, căsnicia. Trebuia să pun capăt jocu-lui, cât mai repede. După ce m-am gândit la un plan de bătaie, m-am întors la Amalia. Am împăcat-o, promițându-i că am să-i fac pe plac.

— Dă-mi puțin timp, iubito, să vorbesc cu nevastă-mea, să pun la cale un divorț ci-vilizat. Că e în stare să mă jupoaie de bani! Ai puțină răbdare, te rog!

— Bine, fie! îți dau o lună, atât îți dau! Am acționat repede. Am vizitat-o des în zilele următoare, plângându-mă de spectrul sărăciei. Mă îmbrăcam neglijent, nu-i mai aduceam cadouri, încercam să par din ce în ce mai abătut. în schimb, îngrijorarea ei crescândă era autentică.

— Ce e, Paul? De ce nu-mi mai aduci și mie un parfum? De ce nu mai bem șampanie, ca altădată? Nu mă mai iubești? m-a întrebat, în cele din urmă.

— Amalia dragă, nu am îndrăznit să-ți spun până acum. A ieșit rău cu nevasta mea… Mi-a cerut să-i dau toți banii din bancă, dacă vreau să semneze cererea de divorț… Sunt ruinat… Am renunțat și la apartamentul ăsta, e ultima oară când ne mai întâlnim aici.

— Ceee? a exclamat, cu ochii ieșiți din orbite. Ah, mi-e rău, aș vrea să mă liniștesc puțin. Te rog, du-te acasă…

— Bine, iubito, vin mâine. și nu fi tristă, important e că ne iubim!

A doua zi, m-am dus la ea ca să verific succesul acțiunii mele. Succesul s-a confirmat. Amalia nici măcar nu mi-a mai deschis! Nici atunci, nici în zilele următoare. 0 săptămână mai târziu, am aflat de la un vecin de pe palier că se mutase de acolo. Dar am mai trăit o vreme cu spaima-n suflet. Abia de o lună îndrăznesc să ies din casă îmbrăcat la patru ace, ca înainte. Noroc că nu s-a prins nevastă-mea!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.